Grandoman fără sens

Ah! Cine te crezi tu, copil naiv?
Chiar ai impresia că zeii vor juca precum le cânți tu? Cum îndrăznești să visezi că Olimpul îți stă la picioare? Ești prost și te supraestimezi. Te cațeri cu ghearele de vise pe care nu ar trebui să le visezi; pentru că visele te dărâmă! Te conduc prin lumi idilice, îți dau iluzia supremației, pentru ca apoi să te zdrobească. Te vei trezi gol și pustiit iar acele vise mânate de megalomanie îți vor râde în nas ca niște nesuferite ce și-au bătut joc de imaginația ta.
Off! Ce bogată e imaginația omului. Mai bogată decât mintea sau sufletul său. Și întortocheată asemenea un labirint prin care alergăm toată viața, fără a căuta ieșirea, ci din contră, centrul. Ca un duel în care cu cât suntem mai orbiți de vanitate și de o siguranță iluzorie, cu atât suntem mai aproape de pierzanie. Și ca de fiecare dată, ajungem să fim îngenuncheați de noi înșine. De mintea, de sufletul și de imaginația noastră.

Fuziune

Simt orașul cum îmi aleargă prin nări, coboară în plămâni, apoi în sânge și mi se izbește de suflet cu o putere pe care nici tu nu credeai că o are. “You can run away from the person you are”, îmi strigă ceva din playlist. Dar nu. Eu nu fug de. Eu alerg după.
Alerg după mine, după cine obișnuiam să fiu, după ce aș vrea să ajung. În nici un caz nu „fug de”, pentru că eu sunt însetată de cunoaștere.Atât de însetată încât nu vreau să o forțez. O urmăresc din umbră, mă pitesc după un colț de carte iar când se îndepărtează prea tare, alerg  după ea. Așa cum alerg după mine.
Mi-ar plăcea să mă observe într-o zi și să se îndragostească de mine. Să își așeze capul în poala mea, să o absorb, să o venerez, să mi se dăruiasca cu totul.
Atunci aș deține ceea ce omenirea și-a dorit dintotdeauna: cunoașterea absolută. Pentru că eu însumi aș deveni cunoașterea.