Ţii minte când mi-ai spus că viaţa nu e pictată doar în roz? Şi că uneori pentru a câstiga trebuie să pierzi. Că fericirea e clădită pe un râu de lacrimi, că orice lucru rău are şi o parte bună. Eu te ascultam. Te ascultam,dar visam în continuare la imposibil. La viaţa lipsită de griji,de urât. Dar m-am trezit brusc scufundându-mă în abis. Şi nu mai erai acolo. Nu mai erai acolo să mă salvezi. Să mă fereşti de răutate, să mă înveţi, să încerci să mă iubeşti şi să mă faci să te iubesc... M-am trezit înconjurată de nimic, pierdută în vise,în fum,în deziluzii. Alungată de alb,părăsită într-un gri murdar. M-ai lăsat a nimănui,cand era clar că îţi aparţineam. Mi-ai predat lecţia şi ai plecat...
Îţi este uşor să vorbeşti,apoi să închizi ochii şi să uiţi? Să te prefaci? Să speri? Să rabzi? Să calci în picioare suflete de copii? Să emani indiferenţă? Dacă da,implor sfinţii să îmi dea darul tău. Să-mi arunce slăbiciunile imposibil de arătat, căci doare. Scrijelesc cu unghiile pereţii,iar palmele îmi rămân imprimate pe lutul fierbinte. Timpul îmi permite să sufăr...trece lent. Sufletul îmi zbiară, imitând notele unui pian abandonat. Dar degeaba! Pentru ca tu nu mai eşti să auzi...