Vals

Inima-mi dansează în lumini violet

Iar tu o privești în penumbră.

Cântecul lin o prinde perfect

Tu treci pe furiș fără urmă.

Te-ascunzi în mulțime, adulmeci mișcarea

Se-ntoarce spre tine simțindu-ți chemarea.

Îți caută privirea, dar te ferești

Căci te trădează. Ce mult o iubești!

Dansează fanatic pe ritmuri ușoare.

Ia note morbide, le calcă-n picioare.

Dispare în sunet, încerci s-o găsești.

Ah Doamne! Ce mult o iubești

Ți-e teama de ea, de tine, de voi.

Ai vrea ca să fugi. Dar vii inapoi.

Eu, tu... și ei

I.
Suntem noi doi,
Şi-o lume-ntreagă între noi.
O lume plină de iluzii,
O lume plină de noroi.

Şi-ncerc să trec de voi
Dar vă izbiţi mereu în noi.
Nu ne lăsaţi să zăbovim
E greu cu voi să reuşim.

Şi ţie-ţi pasă, mie nu
Eu te iubesc, dar lumea nu;
Mie nu-mi pasă, ţie da
Eu te iubesc, dar lumea ba.

Strig la ei să mi te dea!
Nu vor. Iar tu te duci...
Nu te gândeşti la lumea mea
Căci pleci, şi nu te mai întorci.

Eu ştiu, inima ta încă mă vrea
Căci lor, nu le pasă de ea.
Ei vor ca tu să stai cu ei
Să uiți, să nu vii între zei



II.
Gândul meu, e-n mintea ta.
E clar. Inima ta încă vrea
Însă te indepărtezi încet spre ei.
Lor nu le pasă de ce vrei.

Eu sunt aici şi încă aştept
Iubesc, şi nu pot să mă-ndrept
Iubesc un suflet zbuciumat.
De voi, de toţi acaparat.

Şi-nconjurat de lumea toată,
Eu ştiu c-ai să te-ntorci odată.
Nu ai curaj, dar încă ştii
Că mă iubeşti, şi-ai să vii.

Nu ai curaj ,dar încă vrei,
De lângă alţii să mă iei.
Căci ştii că poate într-o zi,
Un alt actor eu voi iubi.

„O vrei a ta, a nimănui
Să ştii că-o ai, chiar dacă nu-i
Să o iubeşti necontestat
În mintea ta de încuiat.” 

Ce este dincolo de ură?

  Cum îți dai seama dacă este suferintă, ură, frustrare sau pur și simplu dezamăgire? Cum poți descoperi cu care din amalgamul asta de simțăminte te identifici? Cum reușesc oamenii mari să iasă din furtuna asta de sentimente iluzorii?
  Încă ne mai amăgim că suntem prea mici să suferim...și uneori încă asociem unele sentimente cu copilarii, banalități. Înca ne aruncăm orbește în brațele unor persoane care îți promit schimbare dar care sunt cel mult amabile și continuăm să credem în bunătatea și drăgălașenia oamenilor, văzând în fiecare mic gest de bunăvoință o speranță spre mai bine. Și nu după mult timp realizezi că în realitate sunt egoiști, imaturi și prea răi pentru sufletul tău neînteles și încă naiv.
  Fiecare ne-am dăruit unei persoane care într-un final ajunge să îți râdă în nas cu nonșalanță sau să îți răspundă obraznic, zeflemitor. Dar parcă și atunci încă mai speri la gramul ăla de bunătate adânc ascuns în străfundul lor; speri să aibă vreo revelație divină, ceva...și să vadă bârna din ochiul lor. Din păcate, de cele mai multe ori ajungem să nu mai credem în speranță și devenim însetați de răzbunare.
   Ție îți este teamă. Pentru că știi că e greșit să urăști și pentru că nu știi exact cum stă treaba cu ura. Cu toate acestea îți este greu să îți controlezi furia și să stopezi toate acele scene apocaliptice cu cel care ți-a sfărâmat inima și demnitatea, în rol principal.
  Acum ești mult mai confuză...treci de la suferința aia boemă de "inimă rănită" la violența urii și răzbunării. Și nu mai știi dacă suferi din dragoste sau din orgoliu. Nici măcar nu știi dacă suferi. Nu știi nimic. Ai doar un sentiment de neliniște care îți tulbură zilele, nopțile, visele și diminețile. Dar până una alta...oare cât mai durează până treci peste furtună și te regăsești pe tine însuți?

  Mi-a spus că nu o să te ierte niciodată că nu ai iubit-o așa cum ai lasat-o cândva să creadă că ai să o iubești.

Grandoman fără sens

Ah! Cine te crezi tu, copil naiv?
Chiar ai impresia că zeii vor juca precum le cânți tu? Cum îndrăznești să visezi că Olimpul îți stă la picioare? Ești prost și te supraestimezi. Te cațeri cu ghearele de vise pe care nu ar trebui să le visezi; pentru că visele te dărâmă! Te conduc prin lumi idilice, îți dau iluzia supremației, pentru ca apoi să te zdrobească. Te vei trezi gol și pustiit iar acele vise mânate de megalomanie îți vor râde în nas ca niște nesuferite ce și-au bătut joc de imaginația ta.
Off! Ce bogată e imaginația omului. Mai bogată decât mintea sau sufletul său. Și întortocheată asemenea un labirint prin care alergăm toată viața, fără a căuta ieșirea, ci din contră, centrul. Ca un duel în care cu cât suntem mai orbiți de vanitate și de o siguranță iluzorie, cu atât suntem mai aproape de pierzanie. Și ca de fiecare dată, ajungem să fim îngenuncheați de noi înșine. De mintea, de sufletul și de imaginația noastră.

...

Tu eşti cel care mă aşteaptă.
Eşti cel care îmi ascultă inima,
Cel care-mi absoarbe cuvintele.
Şi niciodată nu ţi-a fost frică de nebunia mea.

Tu eşti cel care îmi citeşte versurile.
Eşti cel care îmi ascultă notele,
Cel care îmi iubeşte esenţa.
Şi niciodată nu a încetat să îmi adore pielea.

Eşti cel pe care şi-l doreşte orice femeie nebună, visatoare, însetată. Dar unde eşti?

“Aș fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru o Pasăre Măiastră!” C.B.

Fata din gradina

Aş fi putut jura că s-a contopit cu natura. Parcă şi vedeam cum îi răsar flori de după urechi iar picioarele i se transormau în tulpina. Mă întreb, oare la ce se gândeşte? Cred că trecuse o oră de când stătea acolo...şi devenea una cu grădina.
Îmi plăcea să o privesc şi să îmi imaginez că e din altă epocă. Că şi ei, cei care o contemplau sunt din altă epocă şi că noi toţi trăim într-o lume în care tot ce e dincolo de grădină nu există.
Rochia i se continua în iarba iar iarba începea din rochie... Îmi era teamă că o să rămână acolo pentru eternitate. Şi nu ar fi deloc corect! Vreau să o vad cum se mişcă, să o miros, să o aud, să o simt. Dumnezeule! Ştiam că e mult mai mult în spatele acelui zâmbet.
Începusem să cred că mă comport ca un idiot interbelic. Trebuia să fac ceva...

Tot toamnă e şi primavara asta

-Uite, vezi furtuna aia?
  Tocmai a părăsit capul vreunui adolescent îndrăgostit și se îndreaptă către al tău. Ai văzut și tu ce vijelie a fost azi-noapte. Îți băteau în geam toate ideile alea stupide și frigul te cutremura până în măduva oaselor. Te-ai băgat în pat și ai stat așa,ghemuită până ai adormit. Din păcate ai început să visezi tot furtună. Te-a urmărit până în locul acela pe care îl credeai ireal.
  Te-ai trezit transpirată și prea devreme. Ochii îți erau injectați, pielea galbenă și părul îmbâcsit de fumul de aseară.
- 'Tu-ti gura ta de copchilă! Ce ți-am zis eu să nu te mai îndragostești!?!
  Tușeai și tremurai ca moșii aia de la Acapulco. Aia care fumează Winchester și beau pojircă încă de când aveai tu juma' de metru.
Parcă se mai liniștise vremea. Ploua mocnit...cu lacrimi de crocodil. Îți mai fulgera din când în când câte o amintire. Cum făcea aia, cum zicea aialaltă. Și parcă îți cam venea să te piși pe tot și să iei dracu' un coldrex, că n-a mai murit nimeni din dezamăgiri. Nu?
  Ia uite! Începe din nou...

A.

I se sfărâma asfaltul sub picioare.
Se înclinau copacii iar frunzele îi răstălmăceau privirea.
Și toate astea când pășea prin mintea ei.
Puțin îi păsa...arunca, izbea, zbiera,
De parcă era în mintea lui.
Iar ea...rămane ghemuită în gânduri ascultându-le liniștea.
Stelele îi șopteau ironice:
"te iubea până la noi cândva”
[Râsete haotice îi acaparează auzul]
-Ah!Ce copil naiv ai fost!Nu plânge!
Cu toate acestea, lacrimi cristaline îi inundă inima, sufletul și mintea. Atât de pur, frumos și complicat de simplu...
Nu îi mai aude respirația în spatele ei, nu îi mai simte palma-n palmă. Adoarme.

Adulter

O altă ea iţi mângâie acum obrazul
Îmbatrânit de curve şi alcool.
Dar ei nu-i pasă că iubeşti un înger
Te vrea aşa …să stai nepăsător
Te uiţi în ochii-i verzi şi vezi
Cum trec sătulă prin mulţime
Îţi pasă ,dar nu crezi.
Şi te întorci, mă iei la braţ,
Îmi ceri să fug cu tine în apus
Să uit că mi-ai fost nesupus.
Zici că regreţi, că vei uita de lumea toată.
Ai vrea să fie cum a fost odată.
Dar eu zambesc cu-n aer nonsalant
Mă uit în ochii-ţi trişti şi văd
Acelaşi vechi şi ieftin curtezan
Şi-mi pare rău…
Căci vechiul meu iubit nu s-a schimbat
De lumea-ntreagă e amorezat
Îţi cer să pleci cu fata ta cu ochii verzi…
Căci nu te vreau, şi nu te-am vrut in veci.

Pătează-ţi inima cu mine

Atunci când te simţi singur, mă vei simţi în fiecare bătaie a inimii.

Îmi vei auzi glasul în toate zgomotele lumii,

Îmi vei vedea chipul în toate culorile florilor.

Pătează-ţi inima cu mine

Pentru aţi fi alături şi când încerci să mă uiţi,

Pentru a face parte din viaţa ta oriunde ai fi.

Gura ta îmi va striga numele când simţi că rătăceşti.

Involuntar,ai să mă iubeşti.

Mai presus de raţiune

Îi e dor de gleznele ei.
De părul moale și pielea catifelată.
Dar totuși, și-o dorește așa cum nu a avut-o niciodată.
Vulnerabilă și tremurând.
Chinuindu-se să-și învigă destinul
și uitându-se înapoi cu regret.
Și-o dorea plângand și nesigură pe sine,
atârnând la pieptul lui, strigând de durere.
Căci dorința de răzbunare
era mai presus de rațiune.

Iubesc?

Iubesc copilul ce să crească îşi doreşte
Iubesc actorul,că şi el mă iubeşte
Iubesc bărbatul pentru că mă împlineşte
Iubesc cam tot ce se iubeşte
Iubesc trupeşte…

Iubesc totul, pentru că nu te pot iubi pe tine. Deşi sutele de motive care stau în calea fercirii noastre încearcă să mă convingă de imposibilitatea unui “noi”, eu continui să aştept. Pentru că acel mic amănunt care ne uneşte pare de o mie de ori mai puternic decât toate celalte motive. Şi indiferent de incapacitatea mea de a fi fidelă, tu ştii că în mintea mea esti doar tu. Nici un copil, actor sau alt bărbat nu mi te poate scoate de acolo.

Inspiratie

În seara asta am chef să scriu.
Despre tot ce-mi trece prin cap.
Aș putea chiar scrie o poezie.
O poezie,aparent fără sens
Fără rimă, ritm sau masură.
Dar pe care totuși tu ai  înțelege-o.

Ar fi despre orice vrei tu.
I-ai lua versurile și ai jongla cu ele
Așa cum doar imaginația ta poate.
Ai muta-o de pe o hartie pe alta
până când cuvintele capătă sens.
Și chiar o imaginație inocentă ar pricepe.

Tu poți.
Mereu poți face lucurile să aibă sens
Și de aceea,draga mea,
Acea poezie ți-o voi dedica ție.
Ca tu să poți face ce vrei din ea.
La fel cum faci și cu inima mea.

Sacrificiu

De mă iubești, nu-mi da comori furate
De mă iubești, dă-mi aripi parfumate.
Și-n nopți tăcute,
pe vechea stâncă a templelor pierdute
Să mi le-aduci drept jertfă, însângerate.

De mă iubești, nu-mi da cuvinte otrăvite
De mă iubești, s-alegi cuvinte potrivite
Și-n zilele cu roșu cunoscute,
să-mi dai povața nopților pierdute
Când și strigoii sunt în stare să te-asculte.

De mă iubești, să-mi dai o rimă prost aleasă
Despre un print și scumpa lui mireasă
Și-n lumea zeilor de altă dat`
Să mă aștepți, amant înjunghiat

Fuziune

Simt orașul cum îmi aleargă prin nări, coboară în plămâni, apoi în sânge și mi se izbește de suflet cu o putere pe care nici tu nu credeai că o are. “You can run away from the person you are”, îmi strigă ceva din playlist. Dar nu. Eu nu fug de. Eu alerg după.
Alerg după mine, după cine obișnuiam să fiu, după ce aș vrea să ajung. În nici un caz nu „fug de”, pentru că eu sunt însetată de cunoaștere.Atât de însetată încât nu vreau să o forțez. O urmăresc din umbră, mă pitesc după un colț de carte iar când se îndepărtează prea tare, alerg  după ea. Așa cum alerg după mine.
Mi-ar plăcea să mă observe într-o zi și să se îndragostească de mine. Să își așeze capul în poala mea, să o absorb, să o venerez, să mi se dăruiasca cu totul.
Atunci aș deține ceea ce omenirea și-a dorit dintotdeauna: cunoașterea absolută. Pentru că eu însumi aș deveni cunoașterea.

Memorii

Astepti ploaia sa iti curate pielea de amprente si mintea de lasitate.
Te uiti dincolo de geamul zoios si vezi balti pline de pasi.
Langa, niste melci ce se grabesc spre casa cu capetele goale si fara umbrela
"Ploua copile, nu ai voie sa iesi din casa!"

Acum poti sa iesi cand vrei, ba chiar desculta si fara pelerina.
Poti sa dansezi in ploaie, sa alergi prin balti, sa strivesti melci si imagini de apa.
Ca apoi sa te intorci uda in fotoliu, sa stai sorbind o cana de ceai fierbinte.
Mereu de tei si cu multa lamaie. El inca nu stie ca nu iti place altfel.

Copacul mare din fata blocului inca te judeca, dar tot ii lipsesti.
Cum ieseai din scara ii vedeai privirea carcotasa - mascata uneori de un zambet fals.
Bancile, leganele, boschetii, florile profesorului decedat,
Toate faceu parte din tine si din copii crescuti pe nesimtite.

Bei incet si cu inghitituri mici. Ingandurata, uda, murdara.
Inchizi ochii inspirand vaporii calmantului de tei...
Te acopera cu o patura, crezand ca dormi. Cea alba, de la strabunica ta.
-Dumnezeu sa o ierte!-