Adrian Păunescu 

Iertările 

tu să mă ierţi de tot ce mi se-ntâmplă
că ochii mei sunt când senini când verzi
că port ninsori sau port noroi pe tâmplă
ai să mă ierţi altfel ai să mă pierzi

văd lumea prin lunete măritoare
şi vad grădini cu arme mari de foc
sub mâna mea deja planeta moare
şi în urechi am continentul rock

ai să ma ierţi că sunt labilitate
că trec peste extreme fulgerând
ai să mă ierţi preablânda mea de toate
eu sunt nemuritorul tău de rând

ai să ma ierţi că nu pot fără tine
şi dacă n-ai să poţi şi n-ai să poţi
mie pierzându-te-mi va fi mai bine
eu tristul cel mai liber dintre toţi

şi cum se-ntâmplă moartea să le spele
pe toate-nobilându-le fictiv
ai să te-apleci deasupra morţii mele
şi tot ai să mă ierţi definitiv

ai să mă ierţi în fiecare noapte
şi-am să te mint în fiecare zi
şi cât putea-va sufletul să rabde
cu cât îţi voi greşi te voi iubi

Adrian Păunescu

 
Oraţie de nuntă 

Astfel după tine se încheie toate.
Trag oblonul negru la fereastra mea.
Nu mai vreau decepţii, vreau singurătate,
Nu mai vreau iubire, voi abandona.

Avusesem dreptul şi eu, ca oricare,
La o nebunie, la un ultim glonţ
Ultima speranţă, ultima-ncercare
Dar în magazie era doar găblonz.

Nu-i nici o problemă, toate-s foarte bune.
Te-am iubit desigur, cum mi-ar sta să neg...
Şi cu pasiune, şi cu voluptate
Şi credeam în tine, vrednic şi întreg.

Hai, întinde mâna pentru despărţire
Schimbă-ţi telefonul, că şi eu mi-l schimb
Salutări miresei, salutări la mire,
Poate se rezolvă toate între timp.

Întră în mulţime, nimeni n-o să ştie
Două, trei persone care ne-au ascuns,
Eu voi ţine minte scurta nebunie
Şi-ntrebarea noastră fără de răspuns.

Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
Nici n-ar fi nevoie, tu rămâi un mit.
Nuntă fericită, te-am iubit, adio,
Nu întoarce capul, pleacă, te-am iubit!

Vezi că se confirmă bârfa despre mine:
Te-am lasat deodată crud şi nefiresc 
Totuşi ţine minte, ţine bine minte
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.

Fă-mă să rad! Fă-mă să râd atunci când sunt pe punctul de a izbugni în plâns. Fă-mă să râd atunci când lumea voastră mi se destramă la picioare. Fă-mă să râd pentru că am nevoie de asta pentru a supravieţui. Pentu că mă alimentez cu chicote false şi gesturi inutile. Pentru că ma alimentez cu  iluzia unei vieţi imaginare, create de mine, pentru a mă păcăli că totul este perfect. Deoarece am nevoie de zâmbete pentru a-mi pompa sângele dătător de viaţă. Am nevoie de o falsă simpatie pentru a respira. Ipocrizia si laşitatea voastră sunt sursa mea de oxigen. Pentru că am nevoie de rău pentru a-mi putea continua existenţa.

Recunoştinţa

Mulţumescu-ţi ţie dechizător de drumuri

Tu,cu lumina ta 

Mi-ai ridicat vălul de pe ochi

Precum mirele vălul miresei.

Mi-ai luat pur şi simplu greşelile

Şi mi le-ai aruncat la picioare.

Mi-ai luminat conştiinţa 

Prin adevaruri devastatoare

Mi-ai deschis mintea 

Şi ai umplut-o cu principii.

Principii de care nu aveam habar.

Mi-ai arătat fundalul lumii mele roz.

Era negru!

M-ai scos din pacat, din inconştiinţă

Şi m-ai aruncat in realitate.

Acum....îngerul naivităţii m-a părăsit.

Şi nu imi pare rău.

I-am facut uşurată din mână ,

Şi l-am rugat sa nu mai revină.

Să işi plece capul înaintea maturitaţii

Şi să se resemneze noilor mele principii

Pentru ca tu, mi-ai arătat 

Cum să traiesc printre oameni.

Viciu...

Încălziţi de o rază de soare,
Potoliţi de briza răcoritoare,
Stăm goi pe o plajă pustie
Îmbibaţi în alcool si mânie
Ne scufundăm în iluzii deşarte
E un vis ce se zbate spre moarte.
Agonie, tristeţe,nămol.
Cuvinte aruncate in gol...

Uităm , si o luăm de la capăt
Tristeţii îi punem un lacăt.
Iar cheia iubirii e in noi
Trecută prin vant şi prin ploi

Rugaciune

Iubeşte-mă ca nimeni altcineva.
Invată-mă să fiu doar a ta
Când greşesc, nu ierta
Lasă-mă să-ţi recâştig încrederea
Invaţă-mă ce-i bine, ce-i rău
Fii propriul meu Dumnezeu

Fii singurul motiv pentru care zâmbesc
Si ceia ce văd când din vis mă trezesc

Acoperă-mă în lumini incolore, 
Scufundă-mă în note majore
Iubeşte-mă asa cum mă vezi

În mine, în noi...Tu să crezi!

Adesea

Adesea uitam să zâmbesc.
Să plâng, să urăsc, să iubesc …
Adesea uitam si de noi,
De soare, de vânt sau de ploi…

Stăteam si plângem pe verandă
Îmbătată cu parfum de lavandă…
Uitată de zei,
Pierdută în timp…
Te caut, te găsesc,te alint..

Singurătate

Rătăcesc în apăsătoarea ta tăcere…
Mă afund în vis si în durere
Uit de credintă,de rău...de tot
Astept tacută să-nvie un suflet mort


 Încerc din răsputeri să uit tristeţea.
Căci vieţii nu îi pasă de nimic…
Şi sper, şi cred şi lupt cu frumusetea 
Vremurilor ce s-au risipit. 

Alegeri…

Dacă aş putea alege ce să uit,
Aş alege clipele de bucurie.
Pentru că sunt cele mai puţine,
Şi cele mai greu de uitat.

Dacă aş putea alege ce să urăsc,
Aş alege florile.
Pentru că sunt atât de multe,
Şi au parte de prea multă iubire.

Dacă aş putea alege ce să ţin minte,
Aş alege anii copilăriei.
Pentru că trec repede,
Şi se uită uşor.

Dacă aş putea alege ce să iubesc,
Te-aş alege pe tine.
Pentru că eşti doar unul,
Şi cel mai greu de iubit.  

Teama

  Păşesc cu paşi grăbiţi pe pământul impur şi nevolnic, iar umbra trecutului mă urmăreşte prin întunericul albastru...

  Mă opresc,mă uit în urmă....apoi încep să alerg.Tălpile-mi sângerânde loveau pietrişul murdar, iar vântul nemilos se năpustea în rafale violente , învârtejind trâmbe nebune de praf...Totul era învăluit într-o lumină opacă, o lumină tristă...
  Conştiinţa-mi era ca un aparat mortificator,tot ce ajungea la ea se transforma în ticăloşie şi noroi.
  În fuga mea nebună,am trecut printr-un cortegiu de umbre schimonosite ce se mişcau lent, ca şi cum nimeni nu le aşteptau nicăieri, ca şi cand luptau cu greu împotriva morţii ce le atrăgeau spre linişte....Eram îngrozită!
  Vocea trecutului mă îndemna să mă opresc, dar continuam să alerg speriată.Îmi şoptea întruna.... : „..voi fi mereu în urma ta.Nu vei reuşi niciodată să alergi destul de repede...îţi voi băntui prezentul şi viitorul....vei depinde de mine!”

Toamna!

  Sunt tristă! Căci toamna mă ameninţă din nou. Până şi natura se poartă urât cu mine.
  Mă plouă…..mi-e frig…dar continui să privesc nemişcată cum frunzele cărămizii cad din ram, parcă plângând după vesela vară. Dar mă linişteşte un gând. Gândul că în curând vine iarna. Cu milioane de fulgi cristalini ,ce îţi alină sufletul cu memoriile copilăriei. Dar mai e până atunci...până atunci va trebui să suport toamna… Să stau închisă în micuţa mea cameră şi să aştept cu nasul lipit de geam primul fulg de nea….
  Urăsc toamna! O urăsc fiindcă e lipsită de veselie. O urăsc fiindcă omoară natura si alungă păsările…. O urăsc fiindcă emană o melancolie insuportabilă… o urăsc fiindcă mă întristează.
  Şi nu-mi place să fiu tristă. Pentru că sufletul de copil tânjeşte după veselie. După zilele însorite sau dealurile acoperite de omăt. Nu după toamna ce amorţeşte totul cu prezenţa ei.
  Nici chicotele copiilor de la bloc nu se mai aud. Nu îi încântă bălţile ploilor de toamnă.
  E enervant sunetul stropilor ce cad pe pervazul de tablă! Mă deprimă. Dar încerc să îl ignor şi să mă gândesc în continuare la curata iarnă.
  Ahh! Iarna! Ce frumos era iarna… Cât de frumos e să fii copil iarna. Oare o să mai fiu vreodată? Cum ar fi ca de la o anumită varstă să o poţi lua de la capăt? Sau să hotărăşti când să nu mai creşti.
  Off! Zgomot blestemat! Iar mi-ai tulburat gândurile puerile. Vezi? Toamna nici măcar nu te lasă să visezi… De aceea iubesc eu iarna. Pentru că nopţile sunt luminoase, iar vara pentru că zilele sunt mai lungi. Vara îţi oferă libertate, iar iarna liniste sufletească. Dar primăvara? Primăvara îţi oferă doar sentimentul de regret că a trecut iarna si pe cel de bucurie că vine vara. Doar atât.
  Curând vor veni iar momentele de bucurie. Ultimul strop de speranţă rătăcit prin sufletul chinuit de regrete, imi spune că vor mai fi si momente de bucurie. Zile şi nopţi în care nu îmi va păsa decât de bunăstarea propriei fiinţe. Zile în care orgoliul, melancolia si incertitudinile vor fi date uitării în favoarea veseliei ,zâmbetului, siguranţei. Acele zile în care voi putea plânge din tot sufletul…fără să îmi fie teamă să îmi afişez lacrimile. Pentru că vor fi lacrimi de bucurie.
  În acele zile ,nici măcar toamna nu vă reuşi să mă întristeze. Voi dansa desculţă prin stropii murdari de păcate, si voi cânta odată cu ploaia. O voi înfrunta! Voi fii mai puternică decât toamna şi toate rafalele ei de vânt. O să-mi permit să fiu eu însumi…iar zâmbetul meu, zâmbetul meu va readuce la viaţă fiecare frunzuliţă îngalbenită de rautatea ei…
  Nimic din trista toamnă nu îmi va mai sta împotrivă. Pentru ca indiferent de ploile răutacioase,eu voi continua să zambesc. Ce dacă soarele va fi acoperit de norii negri,lipsiţi de sentimente? Nu e nevoie de soare atât timp cat eu pot să zambesc. Voi avea propriul meu soare.Voi avea propriul meu anotimp!