Aş fi putut jura că s-a contopit cu natura. Parcă şi vedeam cum îi răsar flori de după urechi iar picioarele i se transormau în tulpina. Mă întreb, oare la ce se gândeşte? Cred că trecuse o oră de când stătea acolo...şi devenea una cu grădina.
Îmi plăcea să o privesc şi să îmi imaginez că e din altă epocă. Că şi ei, cei care o contemplau sunt din altă epocă şi că noi toţi trăim într-o lume în care tot ce e dincolo de grădină nu există.
Rochia i se continua în iarba iar iarba începea din rochie... Îmi era teamă că o să rămână acolo pentru eternitate. Şi nu ar fi deloc corect! Vreau să o vad cum se mişcă, să o miros, să o aud, să o simt. Dumnezeule! Ştiam că e mult mai mult în spatele acelui zâmbet.
Începusem să cred că mă comport ca un idiot interbelic. Trebuia să fac ceva...
