Toamna!

  Sunt tristă! Căci toamna mă ameninţă din nou. Până şi natura se poartă urât cu mine.
  Mă plouă…..mi-e frig…dar continui să privesc nemişcată cum frunzele cărămizii cad din ram, parcă plângând după vesela vară. Dar mă linişteşte un gând. Gândul că în curând vine iarna. Cu milioane de fulgi cristalini ,ce îţi alină sufletul cu memoriile copilăriei. Dar mai e până atunci...până atunci va trebui să suport toamna… Să stau închisă în micuţa mea cameră şi să aştept cu nasul lipit de geam primul fulg de nea….
  Urăsc toamna! O urăsc fiindcă e lipsită de veselie. O urăsc fiindcă omoară natura si alungă păsările…. O urăsc fiindcă emană o melancolie insuportabilă… o urăsc fiindcă mă întristează.
  Şi nu-mi place să fiu tristă. Pentru că sufletul de copil tânjeşte după veselie. După zilele însorite sau dealurile acoperite de omăt. Nu după toamna ce amorţeşte totul cu prezenţa ei.
  Nici chicotele copiilor de la bloc nu se mai aud. Nu îi încântă bălţile ploilor de toamnă.
  E enervant sunetul stropilor ce cad pe pervazul de tablă! Mă deprimă. Dar încerc să îl ignor şi să mă gândesc în continuare la curata iarnă.
  Ahh! Iarna! Ce frumos era iarna… Cât de frumos e să fii copil iarna. Oare o să mai fiu vreodată? Cum ar fi ca de la o anumită varstă să o poţi lua de la capăt? Sau să hotărăşti când să nu mai creşti.
  Off! Zgomot blestemat! Iar mi-ai tulburat gândurile puerile. Vezi? Toamna nici măcar nu te lasă să visezi… De aceea iubesc eu iarna. Pentru că nopţile sunt luminoase, iar vara pentru că zilele sunt mai lungi. Vara îţi oferă libertate, iar iarna liniste sufletească. Dar primăvara? Primăvara îţi oferă doar sentimentul de regret că a trecut iarna si pe cel de bucurie că vine vara. Doar atât.
  Curând vor veni iar momentele de bucurie. Ultimul strop de speranţă rătăcit prin sufletul chinuit de regrete, imi spune că vor mai fi si momente de bucurie. Zile şi nopţi în care nu îmi va păsa decât de bunăstarea propriei fiinţe. Zile în care orgoliul, melancolia si incertitudinile vor fi date uitării în favoarea veseliei ,zâmbetului, siguranţei. Acele zile în care voi putea plânge din tot sufletul…fără să îmi fie teamă să îmi afişez lacrimile. Pentru că vor fi lacrimi de bucurie.
  În acele zile ,nici măcar toamna nu vă reuşi să mă întristeze. Voi dansa desculţă prin stropii murdari de păcate, si voi cânta odată cu ploaia. O voi înfrunta! Voi fii mai puternică decât toamna şi toate rafalele ei de vânt. O să-mi permit să fiu eu însumi…iar zâmbetul meu, zâmbetul meu va readuce la viaţă fiecare frunzuliţă îngalbenită de rautatea ei…
  Nimic din trista toamnă nu îmi va mai sta împotrivă. Pentru ca indiferent de ploile răutacioase,eu voi continua să zambesc. Ce dacă soarele va fi acoperit de norii negri,lipsiţi de sentimente? Nu e nevoie de soare atât timp cat eu pot să zambesc. Voi avea propriul meu soare.Voi avea propriul meu anotimp!