Teama

  Păşesc cu paşi grăbiţi pe pământul impur şi nevolnic, iar umbra trecutului mă urmăreşte prin întunericul albastru...

  Mă opresc,mă uit în urmă....apoi încep să alerg.Tălpile-mi sângerânde loveau pietrişul murdar, iar vântul nemilos se năpustea în rafale violente , învârtejind trâmbe nebune de praf...Totul era învăluit într-o lumină opacă, o lumină tristă...
  Conştiinţa-mi era ca un aparat mortificator,tot ce ajungea la ea se transforma în ticăloşie şi noroi.
  În fuga mea nebună,am trecut printr-un cortegiu de umbre schimonosite ce se mişcau lent, ca şi cum nimeni nu le aşteptau nicăieri, ca şi cand luptau cu greu împotriva morţii ce le atrăgeau spre linişte....Eram îngrozită!
  Vocea trecutului mă îndemna să mă opresc, dar continuam să alerg speriată.Îmi şoptea întruna.... : „..voi fi mereu în urma ta.Nu vei reuşi niciodată să alergi destul de repede...îţi voi băntui prezentul şi viitorul....vei depinde de mine!”