Ce este dincolo de ură?

  Cum îți dai seama dacă este suferintă, ură, frustrare sau pur și simplu dezamăgire? Cum poți descoperi cu care din amalgamul asta de simțăminte te identifici? Cum reușesc oamenii mari să iasă din furtuna asta de sentimente iluzorii?
  Încă ne mai amăgim că suntem prea mici să suferim...și uneori încă asociem unele sentimente cu copilarii, banalități. Înca ne aruncăm orbește în brațele unor persoane care îți promit schimbare dar care sunt cel mult amabile și continuăm să credem în bunătatea și drăgălașenia oamenilor, văzând în fiecare mic gest de bunăvoință o speranță spre mai bine. Și nu după mult timp realizezi că în realitate sunt egoiști, imaturi și prea răi pentru sufletul tău neînteles și încă naiv.
  Fiecare ne-am dăruit unei persoane care într-un final ajunge să îți râdă în nas cu nonșalanță sau să îți răspundă obraznic, zeflemitor. Dar parcă și atunci încă mai speri la gramul ăla de bunătate adânc ascuns în străfundul lor; speri să aibă vreo revelație divină, ceva...și să vadă bârna din ochiul lor. Din păcate, de cele mai multe ori ajungem să nu mai credem în speranță și devenim însetați de răzbunare.
   Ție îți este teamă. Pentru că știi că e greșit să urăști și pentru că nu știi exact cum stă treaba cu ura. Cu toate acestea îți este greu să îți controlezi furia și să stopezi toate acele scene apocaliptice cu cel care ți-a sfărâmat inima și demnitatea, în rol principal.
  Acum ești mult mai confuză...treci de la suferința aia boemă de "inimă rănită" la violența urii și răzbunării. Și nu mai știi dacă suferi din dragoste sau din orgoliu. Nici măcar nu știi dacă suferi. Nu știi nimic. Ai doar un sentiment de neliniște care îți tulbură zilele, nopțile, visele și diminețile. Dar până una alta...oare cât mai durează până treci peste furtună și te regăsești pe tine însuți?

  Mi-a spus că nu o să te ierte niciodată că nu ai iubit-o așa cum ai lasat-o cândva să creadă că ai să o iubești.