A.

I se sfărâma asfaltul sub picioare.
Se înclinau copacii iar frunzele îi răstălmăceau privirea.
Și toate astea când pășea prin mintea ei.
Puțin îi păsa...arunca, izbea, zbiera,
De parcă era în mintea lui.
Iar ea...rămane ghemuită în gânduri ascultându-le liniștea.
Stelele îi șopteau ironice:
"te iubea până la noi cândva”
[Râsete haotice îi acaparează auzul]
-Ah!Ce copil naiv ai fost!Nu plânge!
Cu toate acestea, lacrimi cristaline îi inundă inima, sufletul și mintea. Atât de pur, frumos și complicat de simplu...
Nu îi mai aude respirația în spatele ei, nu îi mai simte palma-n palmă. Adoarme.